Sâmbătă dimineața la 4teen

Intru pe ușă într-o liniște care pare că intimidează traficul de afară și îmi dau seama că sunt primul, în intunericul pereților care n-ar putea să mă sperie niciodată. Perdelele de pretutindeni îmi aduc aminte de pătura din care am venit, dar mă ajută binevoitoare să mă dezmorțesc când pun mâna să le strâng pe de-o parte. Așa ajung să trezesc și geamurile, care scot un scârțâit ca răspuns, iar aerul ce o ia la goană înăuntru prin gurile lor pare pentru o secundă avântul muntelui, ce unii numesc acasă. Închid ochii si aud caloriferul zbuciumat și plin de apă caldă care îmi șoptește o mică bârfă în limba lui de abur - îl ascult cuminte până îi anticipez ritmul. Mă lipesc de un puf leneș și îmi sprijin spatele de șirul de dulapuri de lemn care instant răsună a gol în răspuns, pentru că fiecare își așteaptă omulețul care îl va umple de personalitate. Soarele își enervează razele și mă face să-l observ într-un târziu, iar eu îi accept îmbrățișarea, când, unul câte unul, ceilalți încep să umple camera, și așa continuăm șirul de afecțiune început de Soare. Mă întreb în treacăt cum s-au trezit, ce au visat și ce melodie au ascultat pe drum. Simt aroma camerei de când suntem împreună și cum ni s-au amestecat parfumurile, dar asta nu m-a deranjat niciodată, pentru că vom începe să repetăm, iar izul ăsta proaspăt se va pierde în aerul comun, specific, de sudoare și energie, aproape electric. Întotdeauna cel mai așteptat, Liviu ne strânge într-un semicerc pentru câte o poveste, glumițe si discuția despre ordinea zilei. Într-un final, ne ridicăm și greșim de o mulțime de ori la ce repetăm, dar nu e nimic. Și de aici, tot așa, ore în șir…