Search

„Teatru şi ritual. Scrieri esențiale“ de Jerzy Grotowski

Pot să iau orice spaţiu gol şi să-l consider o scenă. Un om traversează acest spaţiu gol, în timp ce un altul îl priveşte şi e tot ce trebuie ca să aibă loc un act teatral. Totuşi, nu la aşa ceva ne referim cînd vorbim despre teatru. Cortine roşii, lumini, vers alb, hohote de rîse, întuneric, ele toate se amestecă într-o imagine neclară, redată printr-un cuvînt generic. Se zice că filmul ucide teatrul, dar spunînd asta ne referim la teatru aşa cum era el la apariţia cinematografiei, un teatru cu casă de bilete, foaier, fotolii, rampă, decoruri care se schimbă, pauze, muzică, de parcă teatrul ar fi prin definţie doar asta.

Voi încerca să desfac cuvîntul în patru şi să scot la iveală patru sensuri diferite – vom vorbi, aşadar, despre un teatru fără viaţă, un teatru sacru, un teatru brut şi un teatru imediat. Uneori toate aceste patru tipuri de teatru există cu adevărat, unul lîngă altul, împărţind acelaşi loc pe West End, la Londra sau în Times Square, la New York. Alteori se află la sute de kilometri depărtare, teatrul sacru în Varşovia, iar teatrul brut la Praga. Iar cîteodată două dintre ele sînt metaforice, întîlnindu-se şi amestecîndu-se, într-o singură seară, într-un singur act... Din cînd în cînd se întîmplă chiar ca toate patru, teatrul sacru, teatrul brut, teatrul imediat şi teatrul fără viaţă, să se împletească şi să coexiste în interiorul unui singur moment.



La prima vedere, teatrul fără viaţă poate fi luat drept ceva de la sine înţeles, adică teatru prost. Şi, cum acesta e tipul de teatru pe care-l vedem cel mai des şi cum el este legat cel mai tare de mult atacatul şi mult dispreţuitul teatru comercial, ar putea să pară o pierdere de vreme să ne apucăm să-l criticăm acum. Dar, dacă vom conştientiza faptul că această „moarte“ este amăgitoare şi se poate strecura oriunde, de-abia atunci vom deveni conştienţi de dimensiunile problemei.

Totuşi, condiţia teatrului fără viaţă este evidentă. Peste tot în lume publicul de teatru devine tot mai puţin. Există mişcări noi ocazionale, scriitori noi buni şi aşa mai departe, dar în general teatrul nu numai că nu reuşeşte să educe sau să ridice nivelul, ci de-abia supravieţuieşte. Teatrul a fost numit adesea „tîrfă“, ceea ce vrea să însemne că arta lui e impură, dar ceea ce este azi adevărat într-un alt sens – tîrfele oferă contra cost plăcere trecătoate. Criza de pe Broadway, de la Paris sau din West End este aceeaşi: nu avem nevoie de agenţii de bilete ca să ne spună că teatrul a ajuns o afacere moartă şi că publicul a simţit.

De fapt, dacă publicul ar cere într-adevăr acel tip de distracţie despre care vorbeşte atît de des, tuturor ne-ar fi destul de greu să ştim de unde să începem. Un teatru care să provoace încîntare cu adevărat nu există şi trebuie să spunem că nu numai comedia uşoară şi musicalul prost nu-şi merită banii – Teatrul fără viaţă şi-a croit drum şi în marea operă, şi în tragedie, în spectacolele după piesele lui Molière sau în cele după Brecht. Şi, cu siguranţă, nicăieri nu-şi găseşte teatrul fără viaţă un loc mai confortabil, mai sigur şi mai perfid decît în piesele lui William Shakespeare. Cu Shakespeare merge la sigur. Vedem textele lui jucate de actori buni, în ceea ce s-ar putea numi stilul potrivit – sînt plini de viaţă şi de culoare, e muzică şi toată lumea e îmbrăcată exact aşa cum se presupune că trebuie să fie în cele mai bune teatre clasice. Şi totuşi, în sinea noastră, spectacolele ne par îngrozitor de plictisitoare – şi în adîncul sufletului dăm vina ori pe Shakespeare, ori pe teatru, ori chiar pe noi înşine. Şi, mai rău, există un tip de spectator „fără viaţă“, care din anumite motive preferă lipsa de ritm, lipsa de intensitate şi chiar o formă de spectacol care să nu-i placă, la fel ca eruditul care iese de la spectacole obişnuite după clasici zîmbind, pentru că nimic nu l-a distras de la a-şi confirma propriile idei şi teorii, în timp ce îşi recită în şoaptă replicile preferate.

În sinea lui, vrea cu sinceritate un teatru care este mai-nobil-ca-viaţa şi confundă un fel de satisfacţie intelectuală cu experienţa adevărată pe care şi-o doreşte. Din păcate, el înclină balanţa spre plictiseală şi astfel teatrul fără viaţă îşi vede liniştit de drum. Oricine urmăreşte producţiile de succes din fiecare an va observa un fenomen curios. Ne-am aştepta ca aşa-numitele hituri să fie mai pline de viaţă, de ritm şi de culoare decît spectacolele ratate – dar nu e cazul întotdeauna. Aproape în fiecare stagiune, în majoritatea oraşelor care iubesc teatrul există un astfel de mare succes care încalcă aceste reguli. Un spectacol care are succes tocmai pentru că e plictisitor... Una peste alta, există oameni care asociază cultura cu un anumit simţ al datoriei, cu costumele istorice şi replicile lungi cu plictiseala... Prin urmare, se întîmplă un fenomen ciudat şi tocmai gradul de plictiseală devine un fel de garanţie a calităţii. Desigur, dozajul este atît de subtil, încît e imposibil de stabilit formula exactă – dacă doza e prea mare, publicul iese din sală, dacă e prea mică, o să li se pară tema cam prea tare pentru gustul lor. Totuşi, autorii mediocri par să nimerească fără greşeală formula corectă – şi perpetuează teatrul fără viaţă cu succese plictisitoare, lăudate pretutindeni. Publicul vrea de la teatru un lucru pe care să-l numească „mai bun“ decît viaţa şi de aceea este dispus să confunde cultura sau capcanele ei cu ceva ce nu cunoaşte, dar simte vag că ar putea exista – aşadar, atunci cînd ridică un spectacol prost, transformîndu-l într-un succes, nu face altceva decît să se păcălească pe el însuşi, ceea ce e tragic. Şi, dacă tot vorbim despre ceea ce e fără viaţă, să observăm că diferenţa dintre viaţă şi moarte, atît de limpede pentru orice om, este învăluită în diverse sensuri atunci cînd e vorba despre alte planuri. Un medic poate face imediat deosebirea între o fiinţă în care există o urmă de viaţă şi sacul plin cu oase ce nu mai foloseşte nimănui – un corp inert, din care viaţa s-a scurs. Dar nu e la fel de simplu de observat cum o idee, o atitudine sau o formă poate trece de la viaţă la moarte. E greu de definit, dar un copil îşi poate da seama de îndată...

Să vă dau un exemplu.În Franţa există două feluri „fără viaţă“ de a monta tragedia clasică. Unul este cel tradiţional, care presupune folosirea unei rostiri speciale, a unui stil de joc special, un aer de nobleţe şi muzică elevată. Celălalt e un fel de variantă pe jumătate asumată a celui dintîi. Gesturile imperiale şi valorile regale dispar cu repeziciune din viaţa noastră de zi cu zi, aşa că orice nouă generaţie consideră manierele elegante de acest tip tot mai lipsite de sens, fără fond şi false. Ceea ce îl face pe actorul tînăr să caute cu furie şi nerăbdare ceea ce el numeşte „adevărul“.


69 views0 comments